Religia în Spaţiul virtual: Bisericile din Second Life

Autor: Andrada Tobias

Apariţia fenomenului religios în spaţiul virtual, sau mai precis apariţia bisericilor din spaţial virtual a fost posibilă atât prin dezvoltarea tehnologiilor comunicaţionale cât şi prin procesul de secularizare suferit de majoritatea cultelor religioase. Spre deosebire de orice comunitate religioasă reală, în care prezenţa indivizilor poate fi influenţată de familie, rude, cerc de prieteni sau cunoştinte, prezenţa oamenilor la slujbele din spaţiul virtual nu depinde de aceşti factori externi. Un mare avantaj pe care îl aduc comunităţile religioase virtuale este acela că facilitează accesul anumitor persoane la slujbele religioase, fie că acestea nu se pot deplasa, fie că în comunitatea reală în care trăiesc nu există o comunitate religioasă la care să îşi dorească să adere. Majoritatea indivizilor care sunt prezenţi la slujbele religioase din spaţiul virtual „sunt religioşi, dar în felul lor”, altfel spus aveam de-a face cu o privatizare a experienţei religioase deoarece religiozitatea nu se mai manifestă public neapărat, ţine mai degrabă de invizibil şi individual, de opţiunea fiecăruia. În acelaşi timp putem vorbi de experienţe religioase colective, de comunităţi sau grupuri religioase care nu sunt nici pe de parte invizibile. Studiul religiilor în spaţiul virtual poate reprezenta un domeniu foarte vast, interesant şi de actualitate al ştiintelor sociale, în timpul căruia pot fi surprinse modurile de organizare ale comunităţilor ce se bazează pe comunicarea mediată tehnologic.

Studiul de faţă se axează pe înţelegerea şi explicarea “Bisericilor electronice”, care îşi desfăşoară activitatea pe platforma virtuală numită Second Life şi are ca scop investigarea modului în care religiozitatea, ca şi practică colectivă, se manifestă în spaţiul virtual. Pentru majoritatea indivizilor, indiferent de societatea la care ne raportăm, religia joacă un rol însemnat în conturarea unei identităţi culturale. Prin apartentenţa la un anumit grup religios şi prin însuşirea unui limbaj, comportament şi a unui mod de a gândi specifice, indivizii fac dovada autoidentificării cu grupul respectiv şi sunt identificaţi de către ceilalţi membri prin caracteristicile comune. Cel mai facil mod de manifestare a religiozităţii în spaţiul virtual se realiză prin comunicare deoarece în spaţiul virtual singurul element care dă naştere şi consacră o comunitate este comunicarea; altfel spus, o comunitate religioasă virtuală se formează în urma discuţiilor între două sau mai multe persoane asupra identităţii lor religioase. Aşa cum voi încerca să punctez, comunităţile religioase virtuale sunt foarte asemănătoare cu cele din spaţiul real, doar că indivizii nu se află în contact direct, ci legătura dintre ei este mediată de noua tehnologie, şi anume de internet. Astfel, această lucrare va încerca să răspundă întrebării: cum poate indentitatea unei persoane, adeptă a unei “Biserici virtuale” să fie modelată de comunicarea mediată printr-o tehnologie avansată aşa cum este internetul?

1. Rolul internetului în conturarea unei identităţi

Cultura Internetului porneşte din mediul academic, se dezvoltă foarte mult datorită utilizatorilor, în special a hacker-ilor, ajunge un mediu într-adevăr social datorită comunităţilor virtuale şi devine vitală pentru cele mai prestrigioase companii de pe glob, dar şi pentru comunicarea la distanţă.

Spaţiul virtual poate fi folosit în scop informativ sau recreativ, ca suport pentru desfăşurarea diferitelor activităţi şi ca mijloc de comunicare (e-mail, chat), dar de multe ori atrage după sine o irosire a timpului. Pentru sociologul James Slevin (2000) cea mai importantă caracteristică a internetului este aceea de suspendare a spaţiului; locul în care ne aflăm nu mai contează, sau are o semnificaţie mult redusă. Putem comunica cu persoane aflate la “celălalt capăt al pământului”, putem afla informaţii de ultimă oră din destinaţii îndepărtate, putem fi noi înşine cunoscuţi de persoane cu care altfel nu am fi putut stabili un contact şi putem avea contact cu populaţii, cu care altfel ne-ar fi fost aproape imposibil să stabilim o legătură. Internetul poate fi un mediu relativ deschis la care, cel puţin teoretic, oricine poate adera. Orice persoană care are acces la un computer conectat la internet, indiferent de locul în care se află pe pământ, poate să îşi creeze un loc al său în spaţiul virtual, fie că e vorba de un site sau un blog, poate participa la discuţiile de pe diferite forumuri, îşi poate face publice părerile sau activităţile pe care le desfăşoară, poate să apară ca persoană cu o identitate proprie.

Internetul a apărut să completeze oarecum un proces început de globalizare acum câteva secole, sau altcumva spus, internetul reprezintă tehnologia cu ajutorul căreia globalizarea devine mai eficientă. Nu există o definiţie clară a globalizării, deoarece diferite teorii sociale definesc în mod distinct acest fenomen, ale cărui urmări sunt evidente în orice teorie. În urma globalizării, evenimente ce se petrec într-o anumită parte a lumii, nu doar că sunt cunoscute în altă parte, acest lucru nici nu contează, ci au efecte în altă parte a globului. Economia, comerţul sau informaţia au depăşit graniţele unui stat, iar acest lucru a fost susţinut şi facilitat de apariţia internetului ca modalitate de transmitere informaţională dintr-o parte a lumii în alta într-un timp foarte scurt, de până la cateva secunde. Prin intermediul unei tehnologii, cunoaşterea, sau contactul cu alte civilizaţii sunt mult mai facile. În haosul creat de globalizare, în care graniţele dintre state nu mai au aceeaşi semnificaţie, în care cultura universală tinde să primeze în faţa unei culturi locale, internetul reprezintă un remarcabil „instrument”. Cu ajutorul noii tehnologii se propagă un anumit tip de valori, se realizează tranzacţiile internaţionale, se poate comunica, se pot afla informaţii necesare din foarte multe domenii. Lumea devine mai „mică”, într-un sens figurat, deoarece poate fi cunoscută mult mai bine.

Conform lui James Slevin (2000), există diferenţe de opinie cu privire la utilizarea internetului şi consecinţele sale asupra vieţii indivizilor. Pentru mulţi dintre noi, viaţa nu mai poate fi imaginată în lipsa internetului, care ne ţine la curent cu ultimele informaţii din domenii foarte variate. Spaţiile virtuale „vor fi capabile să ia utilizatorul din ‚realul’ cotidian” după cum punctează Heim (în Mitra & Schwartz, 2003); această remarcă poate fi interpretată ca o caracteristică pozitivă (deconectarea sau relaxarea) cu privire la relaţia individ-internet, dar pe de altă parte poate duce spre o pierdere a conştientizării lumii reale. Se stabileşte o legătură foarte profundă între om şi maşinărie (computer), doarece aceasta îi stabileşte contactul cu lumi la care altfel nu ar avea contact în acel moment sau chiar niciodată.

Cum o definire a vastului spaţiu virtual nu se poate realiza într-un studiul de factura acestuia, atenţia se va concentra în special asupra modului în care internetul contribuie la formarea unei identităţi şi cum îşi definesc indivizii identitatea virtuală. Slevin (2000) afirmă că spaţiul virtual încurajează legăturile dintre oameni, iar distanţa spaţială distruge inhibiţiile. Oamenii se pot ascunde sub o altă identitate, pot rămâne anonimi sau pot exprima exact ceea ce simt, iar atunci când sunt puşi într-o poziţie inconfortabilă şi nu se simt bine în acea postură, îşi pot schimba identitatea. Ideile exprimate de individ în spaţiul virtual nu atârnă ca o povară deoarece oricând te poţi debarasa de ele prin schimbarea identităţii. O parte dintre aceştia nu au o identitate precisă, sau mai exact, au o identitate diferită de cea din spaţiul real, de asemenea nu au corpuri sau un trecut care să îi urmărească. Dar există şi o parte negativă: această schimbare a identităţii poate duce în orice moment la o lipsă de responsabilitate şi de asumare a propriilor fapte. Aşa cum punctează Rob Shields, în Cultures of Internet, „Internetul poate fi văzut ca un spaţiu liber, neîncătuşat de coduri morale” (1996:6); n-aş considera că moralitatea în spaţiul virtual este inexistentă, ci mai degrabă este una individuală, care ţine strict de fiecare individ în parte. Ceea ce vreau să spun este că, asumarea unei identitaţi şi a propriilor fapte sunt la fel de personale (individuale) ca şi conformarea la anumite coduri morale, dar este important de menţionat faptul că, deşi nu ne asumăm o anumită identitate putem fi identificaţi după IP-ul computerului, asta însemnând că există un anumit control asupra a tot ceea ce facem în spaţiul virtual.

Este foarte important să facem distincţia dintre comunicarea în spaţiul virtual şi comunicarea în spaţiul real, deoarece redundanţa informaţiilor poate diferi mai mult decât ne-am aştepta. Aş dori să punctez faptul că pe internet, în forumuri, chat-uri sau alte spaţii care mijlocesc interacţiunea, aceasta poate fi diferită de interacţiunea faţă în faţă dintre indivizi pentru că cel cu care comunici nu este în faţa ta, chiar dacă te poate vedea printr-o cameră web. Astfel, preiau ideea lui Goffman (2003), conform căreia indivizii sociali au cel puţin o vagă idee despre cei cu care comunică şi încearcă să apară, sau să se exprime, în funcţie de expectanţele pe care se aşteaptă să le aibă ceilalţi. Indivizii sociali (actorii sociali la Goffman) încearcă să se supună anumitor reguli ale societăţii din care fac parte sau din care vor să facă parte pentru a putea fi acceptaţi, cu alte cuvinte, indivizii sociali joacă anumite roluri nu doar după bunul lor plac, ci şi sub influenţa celor cărora se adresează. De exemplu, dacă voi posta fotografii cu imaginea mea pe un anumit site creat special pentru aşa ceva (cum ar fi hi5), voi încerca să îmi construiesc o imagine care cred că m-ar avantaja cât mai mult, fotografiile pe care le consider cele mai reuşite, voi difuza informaţii care să mă avantajeze.

Aşa cum apare în The Internet and Society, internetul nu este rival al concepţiei tradiţionale despre interacţiunile din viaţa publică, ci vine pentru a susţine relaţiile individului cu lumea socială, fiind o aliniere la tendinţele impuse de tehnologie. Spre deosebire de televiziune sau radio, internetul permite „circularea formelor simbolice” (Slevin, 2000:186) prin intermediul codurilor folosite de interlocutori, fiind un „spaţiu dialogal” (Slevin, 2000:186). În aceeaşi carte, James Slevin spune că modelul comunităţilor virtuale imită modul în care grecii în Antichitate se întâlneau în acelaşi spaţiu şi timp – în piaţa publică – pentru a discuta probleme de interes general.

Prin participarea la anumite discuţii, prin însuşirea unui nume, prin aderarea la anumite grupuri virtuale, sau prin crearea unui avatar, indivizii îşi formează o identitate proprie cu care iau o poziţie faţă de ceilalţi. Fiecare individ vrea să exprime ceea ce este sau ceea ce vrea să fie, dar pentru ca ceilalţi să îl perceapă aşa cum îşi doreşte să fie perceput, este nevoie de folosirea aceluiaşi cod de comunicare. Noua lume creată nu permite doar interacţiunea, ci şi interpretările sale, ne permite să fim aşa cum ne dorim să fim. Este o lume în care trupul nostru real nu mai are semnificaţie fiind înlocuit de un avatar idealizat; contează ceea ce facem, ceea ce exprimăm.

Odată cu apariţia şi răspândirea internetului, sensul conceptului de „comunitate” a suferit anumite schimbări, membrii aceleiaşi comunităţi nu stau faţă-în-faţă, dar comunică online. Imaginea despre comunitate poate fi mult mai profundă chiar dacă, aşa cum spunea Anderson (2000), este imposibil ca toţi membrii unei comunităţi imaginate să se întâlnească vreo dată sau să ştie multe despre ceilalţi. Ceea ce reuşeşte internetul să facă este să deconstruiască limitele societăţii şi să construiască comunităţi (Slevin, 2000).

2. Religia în spaţiul virtual

Spre deosebire de orice comunitate religioasă reală, în care prezenţa noastră poate fi inflenţată de familie, rude, cerc de prieteni sau cunoştinte, prezenţa indivizilor la slujbele din spaţiul virtual nu depinde de aceşti factori externi. Un mare avantaj pe care il aduc comunităţile religioase virtuale este acela că facilitează accesul anumitor persoane la slujbele religioase, fie că acestea nu se pot deplasa din cauza unor probleme de sănănate, fie că, în comunitatea reală în care trăiesc nu există o comunitate religioasă la care să îşi dorească să adere.

În timp ce religia tradiţională şi-a pierdut funcţiile sale asupra societăţii, într-o mare măsură, pluralismul religios a cunoscut o puternică dezvoltare. Dezvolarea noilor forme de religiozitate a depăşit în ultimele decenii, în special în ultimul deceniu, sfera spaţiului real, fiind prezente anumite forme de religiozitate chiar şi în spaţiul virtual. Referindu-mă la spaţiul virtual existenţa diferitelor forme de religiozitate arată necesitatea indivizilor pentru aceasta, deşi Biserica şi-a pierdut din importanţa pe care o avea chiar şi în urmă cu mai puţin de un secol, grupurile de indivizi formate în jurul Bisericilor virtuale (de pe internet) este mai mare decât ne-am aştepta.

În spaţiul virtual, religia a depăşit stadiul în care avea un caracter informativ, sau cel mult facilita discuţiile cu subiect religios între diferiţi indivizi – posibil din zone diferite ale lumii, cu religii diferite – ajungând azi să se manifeste în acelaşi mod ca şi în spaţiul real, incluzând slujbele religioase din Biserică. Second Life – platforma virtuală înfiinţată în 2003 de către Linden Lab – oferă suportul necesar formării acestor grupuri virtuale, sedii pentru noile Biserici. Pe internet nu putem discuta niciodată de o religie profund tradiţională, deoarece se recurge la anumite „compromisuri” datorate spaţiului, care deşi imită foarte bine spaţiul real, nu este exact ca şi acesta. Compromisurile la care mă refer sunt legate de incapacitatea indivizilor de a participa în mod fizic la slujbele religioase care se celebrează în Second Life. Un exemplu de incapacitate de imitare totală a realităţii ar putea fi următorul: conform dogmaticii Bisericilor tradiţionale creştine, în timpul slujbelor religioase Sfantul Duh/Spirit se pogoară asupra credincioşilor aflaţi în acel moment în Biserică; acest lucru nu are cum să se petreacă, dacă ar fi să urmăm întru totul învăţătura creştină tradiţională, pentru că acei oamenii sunt la Biserică (mental, reprezentaţi printr-un avatar), dar în acelaşi timp nu sunt acolo (fizic).

Religia ca şi multe alte instituţii sociale se află într-un proces de tranziţie, se stie punctul din care a plecat, dar datorită internetului poate „suferi” modificări neaşteptate, deoarece oamenii cu religii diferite intră în contact, schimbă informaţii şi pot decide să dea naştere unei noi religii formate din contopirea ideilor celor doi indivizi sau grupări. Nimeni nu poate interzice acest lucru. Dacă ar fi să luăm în calcul exemplul anglicanismului, deşi reprezintă o formă de religie secularizată, reprezintă o Biserică tradiţională, care a depăşit de mult timp stadiul de sectă, fiind Biserică naţională a mai multor state, printre care, cele mai reprezentative sunt Anglia, Australia şi Noua Zeelandă. Câţiva membri ai acestei Biserici au format un grup virtual destinat în principal anglicanilor, au pus bazele unei catedrale şi a altor clădiri virtuale, care să ofere spaţiul necesar celebrării slujbelor religioase şi în mediul virtual.

Întrebarea care ar putea să apară ar fi: de ce era important să vorbim despre aceste forme de religiozitate virtuală în contextul secularizării? Iar răspunsul ar fi următorul: religiozitatea continuă să existe chiar dacă indivizii s-au îndepărtat treptat de Biserică şi au căutat noi forme de religiozitate care să promită o mântuire mai uşor de realizat. De asemenea religia în forma ei secularizată, a încercat să fie prezentă în toate mediile, cât mai la îndemana indivizilor, iar spaţiul virtual nu doar ca a putut oferi suportul necesar apariţiei formelor de manifestare religioasă existente şi în societate, dar astfel a putut intra în contact cu indivizii mult mai rapid, deoarece activitatea zilnică a indivizilor tinde să fie din ce în ce mai strâns legată de utilizarea internetului.

Deşi religia şi-a pierdut mult din autoritatea asupra societăţii, pluralismul religios a reuşit să se dezvolte. Termenul de “ pluralism religios” poate fi extins de la înţelesul său de diversificare a cultelor, formelor de religiozitate, şi asupra mediior în care există forme de religiozitate, cum ar fi radioul, televizorul sau internetul. Afirmaţia “Sunt religios, dar în felul meu” exprimă foarte clar raportul dintre individ şi religie, care deşi, în aparenţă, nu reprezintă o preocupare centrală a sa, există dar, asa cum ar spune Dobbelaere (2002), într-o formă secularizată. Indivizii nu sunt mai puţin religioşi, ci doar mai puţin “bisericoşi”, mai puţin îndreptaţi spre religia mediată de o autoritate religioasă, şi poate mai mult în încercarea de a stabili un contact direct cu divinitatea. Tehnologiile şi dezvoltarea ştiinţelor sunt cele care au oferit şi alte alternative de a privi lucrurile înconjuratoare, de petrecere a timpului. Opţiunea de a fi religios sau nu, ţine de fiecare individ în parte şi de felul în care mediul înconjurător poate influenţa deciziile acestuia.

3. Identitate culturală în Second Life – Epiphany Island

În schimbările care au afectat religia ultimelor decenii, un impact semnificativ l-au avut mass media, printre care, desigur şi Internetul. Definiţia dată de Giddens “Bisericilor electronice” este aceea de “organizaţii religioase care operează mai curând prin intermediul media decât prin adunări ale congregaţiilor locale” (Giddens, 2000:500). Aş ţine să menţionez încă de la început că membrii “Bisericilor electronice” au posibilitatea nu doar de a se întâlni, ci şi de a forma o comunitate asemănătoare cu cea din mediul real.

Pentru mine, Second Life, în urmă cu doi ani nu însemna nimic; când am auzit prima oară nu ştiam la ce s-ar putea referi „a doua viaţă” (la reîncarnare, la refacerea miraculoasă a unor pacienţi aflaţi într-o stare critică?). După aproape doi ani de la primul contact cu Second Life aş putea spune că acesta reprezintă un mod de viaţă pentru unii indivizi, care decid să îţi petreacă timpul asemănător cu modul în care îl fac în spaţiul real, sau să facă ceva ce în spaţiul real nu ar fi posibil, să devină o identitate virtuală. Rezidenţii au posibilitatea de a face cumpărături, de a avea terenuri şi locuinţe, de a se distra sau studia, sau a desfăşura activităţi în urma cărora să primească sume de bani (reali). Echivalentul dolarului Linden, în banii reali se stabileşte în funcţie de dolarul american; dolarul Linden reprezintă 0.3 dolari americani. Toată economia Second Life este una extrem de bine organizată, fiind în linii mari identică cu cea din spaţiul real.

Această comunitate virtuală imensă (9 milioane de utilizatori/ 350.000 online în medie permanent) nu permite pătrunderea propriu-zisă a indivizilor în acest spaţiu, dar imediat după crearea contului, fiecare rezident are posibilitatea să îşi contruiască un corp virtual (avatar) aşa cum îşi doreşte, pe care îl va ghida să acţioneze cu ajutorul comenzilor emise prin tastatura computerului. Pentru protecţia membrilor (rezidenţilor) a fost necesară crearea unor legi şi a unei politici – asemănătoare Constituţiei – foarte solide, în care sunt specificate drepturile şi îndatoririle fiecărui individ care vrea să facă parte din Second Life. Pentru a deveni rezident trebuie să îţi creezi un cont prin furnizarea unor date; în urma înscrierii, rezidenţii îşi aleg un nume şi o parolă necesare pentru a accesa Second Life.

Persoanele în Second Life iau denumirea de avatar, iar deasupra fiecărui avatar apare numele ales de fiecare persoană, astfel indivizii pot fi indentificaţi nu neapărat după aspect, ci mai degrabă după numele lor. Opţional, tot deasupra avatarului poate să apară grupul din care respectivul individ face parte ca membru. Orice avatar poate să fie membru al mai multor grupuri. Astfel, în cadrul avatarelor, ca şi în cazul persoanelor reale, avem de-a face pe de-o parte cu o identitate proprie şi una sau mai multe identităţi colective. Explicaţia celor care au mai multe avatare ar fi aceea că, pentru diferite locaţii trebuie să arate în moduri diferite, să adopte stiluri de viaţă şi comportamente diferite, prin urmare să îşi însuşeasca identităţi diferite. Pentru cei care prezintă identităţi diferite, acest lucru se poate realiza prin crearea mai multor avatare fiind imposibil să fie identificaţi într-o altă locaţie.

Această comunitate virtuală – Second Life – diferă de comunitatea reală din care face parte individul, deoarece acesta trece printr-o experienţă nefamiliară, cum ar fi aceea de “a fi” în altă parte decât îţi este trupul. De asemenea indivizii intraţi într-o comunitate cum este Second Life sau alta asemanatoare, încearcă să dea sens lucrurilor, în funcţie de cunoştintele lor, de ceea ce ştiu că se petrece în comunitatea lor reală, doar că lucrurile din jurul lor devin şi mai puţin controlabile decât în viaţa reală, iar schimbările sunt foarte rapide. Deşi Second Life permite existenţa limbajului verbal prin microfon, majoritatea discuţiilor sunt sub forma scrisă, fiecare persoană care participă la discuţie tastează din faţa calculatorului, iar mesajul pe care îl scrie ajunge la celelalte persoane în acelaşi timp. Dezavantajul acestor discuţii este acela că, în timpul în care tu scrii, pot şi ceilalti să scrie, iar discuţia poate să îşi piardă sensul; unele întrebări nu primesc răspuns, sau răspunsul apare după ce alte întrebări au fost puse.

Ceea ce am încercat să dezvălui în urma cercetării de teren întreprinsă în spaţiul virtual, este faptul că, deşi aparent religiozitatea sau spiritualitatea nu îşi pot găsi locul în acest spaţiu, evenimentele empirice demonstrează existenţa religiozităţii, a manifestărilor religioase în spaţiul virtual. Chiar dacă religia, slujba religioasă, nu se poate practica exact ca şi în spaţiul real, asemănarea este una destul de puternică. În Second Life, lăcaşurile de cult s-au construit după planul celor reale, pe Epiphany Island, predicatorii sunt preoţi şi în viaţa reală şi ţin slujba religioasă aşa cum o ţin şi la bisericile din spaţiul real. În ceea ce priveşte Biserica Anglicană unde am decis să îmi petrec cea mai mare parte a timpului în Second Life, păstrează un plan existent şi în realitate, iar preotul M.B., originar din Australia este preot şi în viaţa reală. Aşa cum reiese din informaţiile oferite de “creatorii” acestei insule, scopul Epiphany Island este de a fi o Biserică pentru indivizi, fie aceştia anglicani sau de orice altă confesiune creştină, o Biserică accesibilă indiferent de zona de pe glob din care provin indivizii. Preoţii Bisericii virtuale îşi propun atât să ofere sfaturi şi informaţii cu conţinut teologic, cât şi să participe la diverse discuţii, care nu au neapărat un conţinut strict religios.

Comunitatea este cea care primează, biserica doar susţine comunitatea, îi dă o stabilitate, oferă un loc de întâlnire chiar şi într-o lume virtuală, reprezentând pilonul central al membrilor săi. Iar comunitatea mai sus-amintită se fundamentează pe discuţiile dintre membrii săi, majoritatea cu caracter religios, care definesc specificul acestui grup în raport cu celelalte grupuri din Second Life. Identitatea proprie a Epiphany Island este în principal rezultat al conţinutului discuţiilor, al denumirii şi al imaginii, mai puţin al coordonatelor geografice.

Ideile cu privire la erodarea religiei sau chiar dispariţia ei nu pot fi susţinute deoarece contraargumentele aduse sunt foarte solide. Activitatea religioasă de pe Epiphany Island păstrează tradiţia Bisericii Anglicane prin modul de organizarea, prin prezenţa clădirii centrale (catedrala), prin prezenţa obiectelor rituale, dar mai ales prin prezenţa unei comunităţi de credincioşi. În Second Life această comunitate anglicană nu reprezintă singura formă organizată de manifestare religioasă; chiar dacă nu sunt foarte exacte calculele mele, Second Life găzduieşte aproximativ 40 de grupuri distincte, întemeieate pe un crez religios comun sau foarte asemănator. Majoritatea membrilor înscrişi în grupul anglican, aşa cum spune M. B. sunt persoane religioase, creştin practicante, o parte fiind persoane dornice de a afla cât mai multe detalii despre respectiva religie.

Această cumunitate religioasă se bucură de un real succes, este alcatuită din peste 900 de membrii din aproximativ 20 de ţări ale lumii, are preoţi cu studii teologice recunoscute în lumea reală, şi poate cel mai important lucru, în scurt timp va fi acceptată ca Biserică Anglicană Crestină de către Conciliul Episcopal al Noii Zeelande, pentru meritele sale de răspandire a credinţei anglicane într-un nou spaţiu. Prin această recunoştere pe plan local, cu inflenţe pe plan mondial, munca celor care au contribuit la formarea acestei comunităţi este răsplatită, astfel demonstrându-se utilitatea ei în mediul virtual. Ţin să repet fapul că, orice formă de manifestare socială poate exista doar cât timp indivizii implicaţi îi dau o însemnătate, cât timp acel fenomen social reprezintă ceva pentru indivizi.

Comunităţile religioase au profitat de tot ce pune la dispoziţie internetul, şi-au stabilit aici sediile, locurile de întâlnire şi discuţii, şi-au întemeiat bibliotecile, au investit timp şi bani ca religia să devină cunoscută oriunde în lume, pornind de la sintagma “unde există oameni trebuie să existe si biserică”. Programele de voluntariat pe care le desfasoară membrii grupului anglican de pe Epiphany Island, arată foarte clar dorinţa lor misionară, de a face cunoscută credinţa lor oriunde în lume, nu doar în spaţiul virtual, ci prin spaţiul virtual în spaţiul real. Programele de voluntariat cuprind munca persoanelor autorizate în viaţa reală de a oficializa slujbe religioase, pentru care în Second Life nu sunt remuneraţi, crearea altor site-uri sau blog-uri cu caracter informativ în legătură cu anglicanismul, sau donaţiile în bani în scopuri caritabile în urna catedralei (bani reali care vor fi folosiţi pentru ajutorarea unor persoane aflate în criză financiară). În cadrul voluntariatului trebuie să amintim despre înregistrările evenimentelor care se petrec pe această insulă şi care mai apoi sunt promovate şi pe alte site-uri. Scopul grupului, aşa cum spun cei de la conducerea sa, nu este acela de a deveni cunoscuţi ca şi comunitate virtuală, ci de a revigora identitatea religioasă a celor care nu se caracterizează raportandu-se la un crez religios, de a apropia indivizii de religie, mai ales de scrierile biblice, care se pare ca şi-au pierdut din însemnatate.

Reconoaşterea de o autoritate religioasă din spaţiul real arată că grupul anglican de pe Epiphany Island nu este o simplă joacă, nu reprezintă pentru membrii săi doar o formă de a petrece timpul liber, ci comunitatea are scopuri clare pe care încearcă să le urmeze: este o comunitate omogenă, în care cel mai mult se doreşte preamărirea lui Dumnezeu, care a reuşit să aibă o activitate misionară de promovare a creştinismului în toată lumea şi pe altă cale, mai atractivă pentru lumea tehnologizată. Această Biserică a încercat să se adapteze schimbărilor existente în societate şi să continue să păstreze, în acelaşi timp şi tradiţia, cum de asemenea încearcă să arate felul în care pot fi tratate mesajele transmise de Biblie în prezent, cât de actuale pot fi acele texte deşi au fost scrise acum 2000 de ani.

Plecând de la ipoteza că societăţile contemporane sunt mai puţin religioase din cauza secularizării, am încercat să demonstrez contrariul acesteia. Pe baza datelor culese de la actorii implicaţi în diferite forme de manifestare a religiozităţii şi pe baza observaţiilor participative de pe Epiphany Island din Second Life, am identificat acele dimensiuni care să ateste faptul că religiozitatea se manifestă cu intensitate în spaţiul virtual. Subiecţii, membrii ai Bisericii Anglicane virtuale, manifestă un comportament religios în mod conştient încercând să atingă astfel mai multe scopuri. Comportamentele lor diferă în funcţie de scopul pe care doresc să-l atingă, scop care poate să fie conştient sau nu. Pentru atingerea scopului de mântuire individuală, este necesar un comportament complex al indivizilor care să includă rugaciuni individuale, rugăciuni comune în timpul slujbelor religioase, acceptarea celorlalţi membrii ai Bisericii, dialogul cât mai amiabil şi actele de caritate. Principalul scop al membrilor acestui grup religios este premărirea lui Dumnezeu prin comportament şi rugaciune. Un alt scop al rugăciunilor este acela de ajutorare a unor persoane aflate în situaţii dificile – de exemplu boală – pentru care nu se mai poate face altceva. Elementul care legitimează comportamentele religioase, aşa cum susţin membrii grupului virtual studiat, este necesitatea de a-şi exprima comportamentul religios, de a oferi ajutorul prin intermedierea unei legături între ei şi divinitate, sau de a face cunoscut anglicanismul peste tot în lume.

Pentru a înţelege cât mai bine modul de organizare şi interacţiunile dintre indivizi în spaţiul virtual era necesară prezentarea succintă a modului de interacţiune în acest spaţiu, ce riscuri pot să apară si cine utilizează într-adevăr internetul. Prezentarea unui cadru general al teoriilor despre internet au pregătit înţelegerea particularului (Epiphany Island din Second Life), a modului în care indivizii reuşesc să formeze o comunitate în lipsa unui contact faţă în faţă. Un lucru pe care am încercat să îl demonstrez prin cercetarea de teren este că schimbarea Bisericii poate să fie uimitor de mare, în sensul că religia se manifestă şi în spaţiul virtual cu succes, în acelaşi timp schimbările aduse de spaţiul virtual în ceea ce priveşte religiozitatea, credinţa într-o forţă supranaturală, sunt minore. Modul în care secularizarea individuală se manifestă în spaţiul virtual, prin care vom înţelege satisfacerea dorinţei de exprimare a religiozităţii în propriul mod, inoculându-şi iluzia independenţei de contextul local al fiecărui individ. Plecând de la modelul oferit de catedrala virtuală putem spune că religia a intrat într-un domeniu privat, ţine mai degrabă de opţiunile individuale (decid sau nu să petrec o parte din timp manifestând un comportament religios alături de alţi oameni pe care nu îi cunosc într-adevar, sau nu), dar continuă să se manifeste în sfera publică, într-un spaţiu mult mai larg şi „încăpător” în comparaţie cu spaţiul oferit de o biserică reală. Apartenenţa indivizilor la un grup (religios sau nu) nu se stabileşte neapărat în funcţie de ceea ce „oferă” spaţiul real, ci şi de opţiunea fiecăruia. Internetul oferă posibilitatea utilizatorilor să devină membrii ai unui grup pe care nu îl pot intâlni în spaţiul real şi să adere la valorile acestuia, aşa cum se întâmplă şi cu grupul anglican din Second Life. Globalizarea a dus la cunoaşterea unor noi culturi, a unor noi „adevăruri absolute” sau valori, astfel oferindu-se noi modele interpretative a fenomenelor din jur, noi forme de religiozitate din care indivizii au putut să se „inspire”.

Internetul a facilitat răspandirea idelogiei Bisericii Creştine (Anglicane) în zone ale globului unde anglicanismul ca religie nu se manifestă în spaţiul real. Timp de doi ani, acest grup religios de pe Epiphany Island a reuşit să reunească 900 de membrii printre care unii din ţări în care anglicanismul nu are nici o inflenţă. Majoritatea membrilor încearcă să facă dovadă de ataşament faţa de acest grup religios prin participarea la slujbele religioase de aici. Christine Hine, analizând mai multe site-uri a ajuns la concluzia că acestea „au tendinţa de a ne focaliza atenţia asupra modurilor în care lucrurile sunt ţinute împreună ca o parte a unei unităţi culturale” (2000:73), tot astfel, pe Epiphany Island, se crează o unitate, o omogenitate a indivizilor proveniţi din medii diferite, socializaţi in mod diferit. Chiar dacă identităţile individuale tind să pară si mai diferite decât într-o grupare din mediul real, indentitatea lor colectivă este mai puternică, fiind principalul factor ce îi uneşte într-un grup de aproate o mie de indivizi.

Biserica Anglicană de pe Epiphany Island nu reprezintă un caz singular de astfel de comunitate, doar că limitele cercetarii au impus studierea unui singur grup de acest fel. Apartenenţa indivizilor la o Biserică dă dovadă de fapul că, pentru ei, religiozitatea reprezintă interes. Faptul că îşi petrec o parte din timp în acest spaţiu arată foarte clar dorinţa fiecăruia de a manifesta un comportament religios, pentru că, spre deosebire de orice comunitate religioasă reală, în care prezenţa nostră poate fi inflenţată de familie, rude, cerc de prieteni sau cunoştinte, prezenţa indivizilor la slujbele din spaţiul virtual nu depinde de aceşti factori externi. Decizia de manifestare a comportamentului religios în spaţiul virtual ţine de dorinţa fiecăruia. Dorinţa de manifestare a unui comportament religios alături de alţi indivizi demonstrează că homo religiosus continuă să existe, chiar dacă viaţa în general, în linii mari tinde să fie areligioasă.

Am rămas datori să răspundem la o întrebare adresată chiar la începutul acestei lucrări (cum poate indentitatea unei persoane, adeptă a unei “Biserici virtuale” să fie modelată de comunicarea mediată printr-o tehnologie avansată aşa cum este internetul?) al cărui răspuns apare ca o concluzie în urma prezentării cadrului general al grupurilor religioase virtuale. Un prim aspect care trebuie lămurit este acela că în cazul fiecărui individ vorbim despre o identitate personală, aşa cum am punctat mai devreme, şi de o identitate colectivă. Pentru a răspunde întrebării noastre, identitatea colectivă este cea care are o semnificatie mai mare în cazul de faţă, deoarece, în cadrul grupului religios de pe Epiphany Island în fond indivizii dau o identitate spaţiului format. Identitatea acestui spaţiu (public) este dată prin design-ul insulei, prin textul informativ pus la dispoziţie dar mai ales prin conţinutul discuţiilor de aici. Identitatea membrilor acestui grup, dar şi identitatea acestui spaţiu este dată atât de concluziile pe care le trag observatorii externi şi interni, precum şi de autodefinirile indivizilor ce aparţin grupului. In timpul interviurilor realizate cu diverşi membri ai comunităţii anglicane de pe Epiphany Island, în contextul în care aceste interviuri se desfăsurau în spaţiul virtual religios, indivizii se defineau ca şi persoane religioase, creştine şi nu în ultimul rând anglicane. Identiatea acestor indivizi mai este puternic marcată de modul în care se exprimă, prin rostirea unui şir de rugăciuni, a unui canon şi prin modul de adresare: “God bless you” (“Dumnezeu să te binecuvânteze”). Această formulă de adresare este specifică între membri grupului şi reprezintă o marcă de diferenţiere faţă de indivizii ce nu aparţin acestui grup. Aşa cum am mai spus, reprezintă o marcă a identităţii personale şi colective. La des întâlnita întrebare “cine eşti?” fiecare încearcă să răspundă în funcţie de contextul în care i-a fost adresată o astfel de întrebare. Intr-o comunitate religioasă, mulţi spun care este statutul lor în raport cu grupul în care se află, ce funcţie au în cadrul grupului.

Concluzii

În consecinţă, putem spune că numărul celor care decid să facă parte din Bisericile virtuale este în continuă creştere; din implicarea unor membri în activităţile grupului, reiese importanţa pe care o are această mini-societate pentru ei. Pentru aceşti indivizi care decid să îşi petreacă o parte din timp pe Epiphany Island, religia continuă să ocupe un plan central; ei nu sunt preocupaţi doar de viaţa lor spirituală ci încearcă să prezinte cât mai atractiv un mod de viaţă cât mai apropiat de spiritualitate, de creştinism şi Dumnezeu. Identitatea acestor indivizi se defineşte In jurul religiozităţii dar Intr-un mod diferit faţă de persoanele care frecventează anumite cercuri religioase în spaţiul real. Chiar dacă nu putem pune la îndoială religiozitatea manifestată în spaţiul virtual, trebuie evidenţiat faptul că indentitatea “credincioşilor virtuali” este diferită de a celor din spaţiul real.

Studiul religiilor în spaţiul virtual poate reprezenta un domeniu foarte interesant şi de actualitate al ştiinţelor sociale, în timpul căruia poţi surprinde modul în care se organizează şi se fondează o nouă comunitate dar şi o nouă identitate cultural “virtuală”. Limitele cercetării au impus studierea unei singure comunităţi de acest fel, dar terenul merită a fi exploatat mult mai în amănunţime, acordându-se fiecărei manifestări religioase suficient timp şi atenţie.

Toate acestea fiind spuse, ajungem la concluzia că indivizii care sunt conştienţi de apartenenţa lor la un grup virtual şi comunică – prin medierea tehnologiei internetului – în interiorul grupului cu ceilalţi membri, îşi modelează propria identitate ţinând cont de caracteristicile grupului şi contribuie la formarea unei identităţi colective. Identitatea indivizilor creionată pentru spaţiul virtual – inspirată sau nu din identitatea prezentă in spaţiul real – poate să influenţeze identitatea indivizilor în spaţiul real.

Bibliografie:

Anderson, B. (2000). Comunităţi Imaginate. Bucureşti: Integral.

Bell D., Kennedy M.B. (2000). The Cybercultures Reader. Londra: Routledge.

Castells, M. (2001). The Internet galaxy. New York: Oxford University Press.

Chaves, M. (1994). Secularization as Declining Religious Authority. Social Forces , 72 (3): 749-774.

Dobbelaera, K. (2002). Secularization: An Analysis at Three Levels. Brussels: Presses Interuniversitairea Europeennes.

Ebadi, Y.M., Utterback, J. M. (1984). The Effects of Communication on Technological Innovation. Management Science , 30 (5): 572-585.

Goffman, E. (2003). Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti: Comunicare.ro

Hakken, D. (1999). Cyborgs a Cyberspace? An Ethnographer Looks to the Future. New York, London: Routledge.

Hine, C. (2000). Virtual Ethnography.London: Sage Publications.

Lofland, J., Skonovd, N. A. (1981). Conversions Motifs. Journal of the Scientific Study of Religion , 20 (4): 373-385.

Lechner, F. J. (1992). Secularization Revisited. Social Forces , 71 (1): 225-228.