Autor: Dr. Cristian Ioan Pop
Lucrare de dizertație prezentată în anul 2010
Coordonatori: Conf. univ. dr. Rudolf Poledna,Lect. univ. dr. Norbert Petrovici
Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Cluj Napoca
Cercetare Sociologică Avansată

Introducere

Proprietatea privată are un rol esenţial în construirea şi funcţionarea capitalismului, a pieţei, precum şi în fundamentarea unor relaţii de afaceri bazate pe încredere reciprocă, pe interes reciproc şi pe adeziunea la unele valori socio-economice comune. Grupurile de afaceri reprezintă, de cele mai multe ori, un model de succes în ceea ce priveşte capacitatea de acumularea de capital (fie el economic sau social) şi au trezit interesul multor autori din domeniul sociologiei economice şi nu numai, care au avut în vedere mai multe astfel de grupuri plasate în diferite contexte sociale şi culturale. Granovetter (1985; 2005) vorbea de acţiunea economică în contextul structuri sociale aducând totodată o nouă perspectivă asupra grupurilor de afaceri, iar apoi alături de Swedberg (2001) încearcă să deschidă dezbaterea economică prin includerea unei perspective sociale autentice în centrul căreia să se afle acţiunile oamenilor. Macaulary (1963, 2001) arată importanţa relaţiilor non-contractuale în mediul de afaceri; DiMaggio sau Powell (2001) vorbesc despre firma secolului XXI în perspectivă internaţională, cu accent pe Europa de Vest, pe când Hamilton şi Biggart (2001) au în vedere cultura organizaţională din Orientul Îndepărtat. Collins (2001) încearcă o sistematizare a ultimei teorii weberiene asupra capitalismului şi după abordările lui Granovetter (1973, 1985, 2001) asupra reţelelor de firme şi asupra problemei încrustării, Uzzi (2001) încearcă să nuanţeze această problematică scoţând la iveală paradoxurile încrustării. Mai multe teorii vor servii ca reper pentru această lucrare, dar accentul va cădea pe scrierile lui Granovetter pentru a încerca să prindem cât mai bine esenţa legăturilor de afaceri dintre arhitecţii transilvăneni, cu o mai mare preocupare pentru Cluj.

În plus există o literatură, destul de redusă ca şi volum, legată strict de tematica arhitecturii. În cea mai mare parte această literatură de specialitate se ocupă de două aspecte, şi anume de problematica firmei de arhitectură şi problematica prestigiului profesiei şi a arhitectului (Blau 1984; Cuff, 1992; Larson 1993; Stevens 1998; Gutman 1998).Voi încerca să expun dinamica acestor grupuri de afaceri şi voi folosi ca exemplu breasla arhitecţilor pentru a explora legăturile dintre ei, prin intermediul firmelor pe care le deţin în comun, la nivelul a trei oraşe transilvănene: Cluj Napoca, Timişoara şi Braşov. Accentul va cădea pe situaţia de la Cluj, deoarece este cel mai reţelizat oraş care ne oferă diverse posibilităţi de interpretare şi pare să aibă o logică diferită a modului în care se fac afaceri, şi a modului în care se asociază firmele pe piaţă. Acesta poate constitui un exemplu de reţelizare şi punere în comun a diferitelor forme de capital fie el educaţional, social, economic sau politic pentru a crea firme competitive pe piaţă şi pentru a supravieţui mai uşor actualului mediu economic caracterizat de instabilitate. În plus modul intern de organizare a reţelei de la Cluj se bazează folosirea diferenţiată a mai multor forme de capital disponibil, în căutarea unei nişe cât mai potrivite pentru serviciile oferite.

Clujul se bazează pe o logică diferită, aici reţelele de proprietate sunt modul de a face afaceri, este vorba despre contextul local deosebit care permite acest lucru. Acest lucru se poate explica prin mai multe argumente. Petrovici şi Simionca (2009) pornesc de la constatarea contextului local diferit existent în Clujul postcomunist, unde puterea a fost preluată de un partid naţionalist care a creat la Cluj un mediu de protecţionism economic, şi a blocat capacitatea de convertire a capitalului politic în capital financiar întrucat urma o politică diferită, pe considerente etnice şi se afla într-o relativă izolare faţă de capitala cu orientări social-democrate. Astfel capitalişti locali emergenţi, (care au început să acumuleze capital încă de la sfărşitul perioadei comuniste, prin diferite metode) aveau acces limitat la resursele capitalul global şi acest protecţionism naţionalist a dus la un efect de incubarea asupra afaceriştilor locali. Mai exact Petrovici şi Simionca arată că aceste condiţii au dus la o reţelizare puternică între actorii de pe piaţă, care a fost văzută ca o posibilitate de acumulare de capital şi de supravieţuire pe piaţă în condiţiile în care concurenţa capitalul străin puternic nu era prezentă. Ei atrag atenţia că această reţelizare nu trebuie interpretată în termenii simplişti de corupţie, ci ca un mod propriu de a face afaceri conturat de context. După 2004 climatul politic s-a schimbat, au apărut firmele mari străine pe piaţă dar reţelele au rămas, precum şi acest mod de a face afaceri. În plus nu avem la Cluj un caz de proprietate recombinată, după argumentul lui Stark (2006), ci aici oamenii de afaceri au trasat demarcaţii clare între firme făcând astfel mai uşor procesul de management al resurselor.

Argumentul meu (Pop, 2009) asupra modului de formare a acestor reţele de oameni de afaceri, pleacă de la aceleaşi premise date de contextul protecţionismului naţionalist, dar consider că îmburghezirea este un concept util pentru a explica situaţia din Cluj, dar trebuie redefinit şi reinterpretat pentru a se plia pe contextul local concret. Astfel, au existat anumite condiţii economice protecţioniste care au făcut posibilă îmburghezirea, dar aceşti antreprenori locali nu sunt mici afacerişti rurali (ca şi în Ungaria) ci indivizi educaţi, în general ingineri în diverse domenii, care au făcut astfel încât în postcomunism să îşi marketizeze capitalul cultural şi pentru a reuşi să mobilize mai multe resurse care să le crească şansele pe piaţa economică, au creat o reţea. Ceea ce propun eu aici este deci o redefinire a conceptului de îmburghezire care e văzut ca fiind mai aparte decât cazul Ungariei prezentat de Szelényi (1995), aici antreprenorii locali reuşind să îşi valorifice în postcomunism deprinderile şi educaţia dobândită în perioada comunistă prin marketizarea acestor cunoştinte urmată de o reţelizare între ei pentru a face faţă cu succes mediului economic încă instabil datorat tranziţiei spre capitalism (Pop, 2009) . Am ales să studiem reţelele de proprietate datorită faptului că acestea pot fi surprinse cu date tari, la nivel de oraş. Acest lucru nu exclude existenţa celorlalte tipuri de reţele sociale, de exemplu de prietenie, sau rudenie, sau colegialitate, care sunt mai complexe şi mai bine conturate, dar pot fi mult mai greu surprinse cu ajutorul datelor, acestea reies totuşi din interviuri şi astfel ajută la interpretarea relaţiile de proprietate.