Autor: Ionuț Foldes
Discuția despre o economie a relațiilor de rudenie apare odată cu schimbarea paradigmatică a sistemului de politici sociale. Viziunea asupra a tot ceea ce semnifică statul bunăstării în epoca modernă se reconfigurează odată cu ascensiunea economiei de piață și a gândirii neo-liberale din Postmodernism. Dacă inițial democrația presupunea un echilibru între puterea politică, economie și societatea civilă, toate cu rolul de a se susține reciproc dar și de a împiedica dominația unei singure părți, în momentul de față putem observa cum acest echilibru dispare treptat, economia de piață câștigând teren în fața celorlalte două părți, ascensiune susținută de globalizare și de apariția unor forțe economice supra naționale (Ferge, 1997). În ceea ce privește transformările politicilor sociale, acestea au ca efect tranziția de la serviciile publice la cele private, tot mai încurajate de către stat și implicit, principalii agenți furnizori de servicii devin companiile private, famila și organizațiile non-guvernamentale, rolul statului rămânând de a manageria acest întreg sistem pluralist, pierzându-și astfel funcția de generator de schimbare (Ferge, 1997).
Ideea de stat al bunăstării a apărut după cel de al doilea Război Mondial în societățile capitaliste ca o obligație a aparatului statal de a oferi asistență și suport populației aflate în nevoie datorită riscurilor pe care economia de piață le producea, dar și de a echilibra relația de putere dintre muncă și capital (Offe, 1982: 7 ) Dacă la început această formă de sprijin avea un loc esențial în agenda de stat fiind o măsură favorizată de elita politică, la mijlocul anilor șaptezeci, pe fondul recesiunii economice statul bunăstării se confruntă cu numeroase critici și provoacă conflicte politice care compromit planurile de expansiune ale acestuia (Offe, 1982: 7- 8) Criticile ce vin din partea dreptei politice acuză statul bunăstării că este o piedică pentru ordinea socială și pentru progres datorită taxelor și legislației care constrâng investițiile dar și pentru că acordă atenție și drepturi de putere muncitorilor și sindicatelor, ceea ce scade productivitatea muncii lor (Offe, 1982: 8). În ciuda faptului că acești factori nu atrag profitul dorit de capitaliști, inamicul nu trebuie considerat a fi statul bunăstării ci mai degrabă tendințele caracteristice capitalismului de supra acumulare, ciclul caracteristic economiei de piață și modernizarea tehnologică scăpată de sub orice control (Offe, 1982: 9). Chiar dacă la prima vedere nu este intuitiv, până și socialiști acuză statul bunăstării, în forma pe care o ia, spunând că e ineficient, represiv și condiționează o falsă înțelegere ideologică a realității sociale și politice în ceea ce privește clasa muncitoare (Offe, 1982: 12). Ineficiența este dată de faptul că instituțiile statului bunăstării intervin de obicei post factum și nu preventiv, ceea ce implică costuri mai ridicate și rezultate mai slabe; caracterul represiv este indicat nu numai de obligația în rândul celor aflați în nevoie de a dovedi situația proprie (de nevoie) ci și de a avea un comportament adaptat la anumite standarde și norme dominante la nivel economic, politic și cultural de cele mai multe ori necaracteristice beneficiarului; iar funcția de control ideologic creează pentru clasa muncitoare o imagine falsă a unor diviziuni de tipul muncă – supunere, economie – stat și producție – reproducere (Offe, 1982: 13).
În cazul țărilor Europei Centrale și de Est și a fostelor state socialiste, perioada de tranziție a presupus atât o schimbare ideologică asupra rolului statului cât și o scădere a PIB-ului, ceea ce a dus la reducerea fondurilor alocate educației și sistemului de sănătate, existând chiar două cazuri de colaps al investițiilor publice în aceste sectoare: în cazul Georgiei respectiv în cazul Armeniei (Pascall și Manning, 2000: 156). Pentru că înainte de tranziția spre economia de piață, cheltuielile pentru sistemul sanitar și pentru educație reprezentau din Produsul Intern Brut un procent de cele mai multe ori mai ridicat comparativ cu statele capitaliste aceste restructurări financiare bruște au dat o puternică lovitură populațiilor acestor state (Pascall și Manning, 2000: 156). Dintr-o perspectivă a relațiilor de gen, măsurile respective au avut în special efecte negative asupra femeilor și mai ales asupra mamelor care trebuiau să găsească alternative pentru a le oferi îngrijire copiilor lor – principalii beneficiari ai serviciilor la care s-a renunțat – dar această sarcină era îngreunată de faptul că erau nevoite să alterneze muncă plătită cu îngrijirea celor mici. (Pascall și Manning, 2000: 157).
Vedem astfel că, serviciile publice de educație și sănătate din perioada socialistă au redus cantitatea de muncă neplătită din cadrul familiei și implicit dependența de ceilalți membri ai familiei. O dată cu tranziția economică statul își reduce suportul public iar costurile pentru asigurarea educației și a unui mediu sănătos pentru copii revine familiei (Pascall și Manning, 2000: 157). Acesta este primul indiciu cu privire modul în care statul începe să își retragă suportul public și cu privire la modul în care familia devine furnizorul alternativ de sprijin.
Înaintând incursiunea în evoluția statului bunăstării, voi arăta care este relația dintre schimbările atât demografice, sociale cât și economice din Contemporaneitate și schimbările pe care statul bunăstării continuă să le sufere. Pe fondul creșterii speranței de viață și a scăderii ratei de fertilitate, deci a îmbătrânirii populațiilor, sistemele de asigurare și de asistență socială devin din ce în ce mai costisitoare (Bawin-Legros, 2001). De asemenea, familia conjugală își pierde valoarea economică de până acum deoarece știm că ea este expusă riscului rupturii, divorțalitatea sau chiar preferința indivizilor de a coabita în schimbul căsătoriei atinge cote tot mai înalte (Bianchi, Hotz, McGarry, și Seltzer, 2006). La acestea se mai adaugă și riscurile pe care le aduce creșterea șomajului în rândul tinerilor și a integrării acestora din punct de vedere socioprofesional, ceea ce împreună duc la o așa numită criză a statului bunăstării (Bawin-Legros, 2001). Pentru că vorbim despre această criză într-un context al supremației economiei de piață, apare si pretextul pentru care statul își reduce aceste cheltuieli și își retrage principalele sale responsabilități propunând alternative cum ar fi cele menționate mai sus: organizațiile din sectorul privat, atât firme cât și ONG-uri și nu în ultimul rând familia.
Așadar, se poate observa că relațiile de familie, în special cele dintre generații, devin o importantă miză politică pentru a soluționa o problemă atât de sensibilă precum cea a asigurării bunăstării indivizilor. Motivul pentru care se acordă o mare importanță relațiilor de rudenie și a solidarității intergeneraționale este capacitatea familiei de a se adapta la schimbări și de a se lupta cu probleme atât structurale cât și legate de schimbări ale componenței familiei, ceea ce face ca acestă relație să fie considerată ca fiind cea mai durabilă (Bawin-Legros și Stassen, 2002). Este important de menționat faptul că aici familia nu se limitează la a descrie doar cuplul conjugal, care așa cum am spus anterior este expus riscului rupturii, ci mai degrabă ne oferă o imagine verticală în sensul de familie extinsă – de cele ai multe ori părinții și copii lor adulți și uneori o a treia generația, a bunicilor, care are de fapt acea capacitate de a se adapta și de a soluționa problemele care o înconjoară (Bawin- Legros și Stassen, 2002).
Solidaritatea intergenerațională în cadrul familiei presupune actul de a oferi, și de a primi sprijin, ce sunt expresii ale sentimentelor și ale atitudinilor membrilor vis a vis de familie, cât și a logicii utilitariste de reciprocitate sau de așteptare a unei răsplăți pentru efortul depus (Bawin-Legros și Stassen, 2002). Așadar, dacă familia este recunoscută ca o formă de suport și este un cadru pentru solidaritatea intergenerațională, statului îi este mult mai ușor să o propună ca alternativă la serviciile publice. Un exemplu de promovare a solidarității intergeneraționale oferit de Larkin (2007) începe cu un discurs moralizator despre cum fiecare generație trebuie să își acorde atenție reciprocă indiferent de contextul economic și spațial în care se află pentru că doar în acest fel un popor poate să prospere. În continuare autoarea vorbește despre suferințele pe care generația în vârstă le poate suferi dacă pierde contactul cu cei tineri, despre viitorul sumbru al copiilor care nu se găsesc în protecția părinților și despre felul în care tinerii ar trebui să aibă modele pentru a-și putea proiecta procesul de îmbătrânire într-o lumină pozitivă. Înainte de a prezenta o serie de date statistice care descriu situația în care se află Statele Unite ale Americii, autoarea își încheie pledoaria spunând că prin implementarea unor politici care să îi facă pe indivizii de diferite vârste să conștientizeze beneficiile sprijinul reciproc aceștia vor reuși să își câștige independența.
Numeroase critici vin cu argumente care susțin că suportul public nu poate fi înlocuit cu cel familial ci mai degrabă acesta din urmă poate fi considerat cel mult complementar (Bawin-Legros, 2001). Distribuția sprijinulul familial este influențată de factori demografici, sociali, economici, culturali și de afinitatea naturală dintre membrii familiei, ceea ce poate genera și chiar consolida inegalități (Bawin- Legros și Stassen, 2002). Din punct de vedere demografic, inegalitățile ce privesc distribuirea – atât calitativă cât și cantitativă – de sprijin în interiorul familiei sunt legate în special de structura acesteia (Bawin- Legros și Stassen, 2002). La nivel socioeconomic, cel mai adesea se ia în considerare categoria socioprofesională a membrilor și proximitatea spațială dintre copiii adulți și părinții lor, care mai departe influențează frecvența contactului dintre generații după ce copiii adulți părăsesc casa părintească dar și tipul de sprijin acordat respectiv beneficiat (Bawin- Legros și Stassen, 2002). O altă sursă de inegalitate menționată este cea legată de afinități și așteptări care arată că decizia de a oferi sprijin este influențată și de anumite preferințe ale furnizorului, deci decizia nu este luată doar prin simplul calcul al nevoi reale al posibilului beneficiar (Bawin- Legros și Stassen, 2002). Din punct de vedere cultural normele despre familie și gradul de internalizare a acestora pot diferii de la un cadru la altul ceea ce de asemenea contribuie la existența unor inegalități ale distribuției de sprijin intergenerațional dintre grupuri cu caracteristici distincte.
Pentru a ilustra eterogenitatea sprijinului intergenerațional, am ales să prezint două tipuri de sprijin frecvent discutate în literatura de specialitate și anume îngrijirea personală pentru persoanele cu probleme de sănătate și îngrijirea copiilor mici. Colectând mai multe studii, Jappens și Van Bavel (2012) au reușit să prezinte o serie de caracteristici ale îngrijirii copiilor de către bunici. În primul rând, acest tip de activitate este genizat, fiind ușor observabil că responsabilitatea revine femeilor. Focalizându-ne pe vârstă, în cazul bunicilor copiilor (sau părinții copiilor adulți), se arată că cei mai puțin vârstnici sunt mai degrabă dispuși să-și ajute copiii pentru creșterea nepoților decât cei mai în vârstă. Pe lângă această caracteristică, se mai ia în considerare starea de sănătate, existența sau nu a unui loc de muncă cât și existența partenerului în gospodărie. Surprinzător, bunicii angajați acordă într-o mai mare măsură un astfel de sprijin, dar ocazional. În situația nevoii intensive, în mod clar, bunicii fără loc de muncă sunt cei mai implicați. În acest context de implicare ocazională sau intensivă, contează semnificativ și proximitatea spațială; cu cât bunicii locuiesc mai aproape cu atât probabilitatea ca aceștia să ofere un astfel de sprijin în mod regulat este mai mare. După cum poate este de așteptat, bunicii singuri și mai ales bărbații sunt mai puțin probabil dispuși să aibă grijă de copiii copiilor lor decât cei care au un partener de viață. Când vorbim de educație, mamele cu un grad de școlarizare ridicat beneficiază în mai putină măsură de sprijinul bunicilor, deoarece se presupune că mobilitatea geografică a acestora este mare și că au parte de mai multă independență. O altă explicație dată de autori ar fi că bunicii consideră că aceste mame sunt capabile să găsească alternative.
Într-un studiu realizat de aceeași autori, (2012) în care au folosit date obținute de la European Social Survey, de la Eurostat și statistici din baza de date Multilinks despre îngrijirea copiilor, au testat o serie de ipoteze ce privesc anumite caracteristici ale relației dintre părinți şi copiii lor adulţi când vine vorba despre creşterea copiilor/nepoților. În ceea ce privește vârsta mamelor, ei au arătat că există o asociere puternică între aceasta și probabilitatea ca bunicii să fie principala sursă de ajutor pentru creșterea copiilor. Numărul de copii din gospodărie influențează probabilitatea implicării celor în vârstă datorită creşterii efortului depus odată cu creşterea numărului de nepoţi. Nivelul educaţional al mamei este un factor care determină transferul intergeneraţional de acest tip. Mamele cu un nivel de educaţie scăzut primesc ajutor mai frecvent decât cele cu o educaţie medie. Situaţia matrimonială a mamelor influențează relaţia lor cu părinţii în cazul dat, deoarece mamele aflate la prima căsătorie sunt mai predispuse să beneficieze de sprijin în vederea creşterii copilului iar cele necăsătorite, dar care se află în coabitare au şanse scăzute să beneficieze de acest ajutor.
În cazul in care copiii rămân în grija tatălui după decesul mamei sau în cazul în care ambii părinți au decedat, probabilitatea ca bunicii să fie principala sursă de sprijin este redusă semnificativ. În cazul îngrijirii personale, în societăţile dezvoltate economic serviciile formale reprezintă principala sursă de ajutor pe termen lung, iar copii adulţi sunt dispuşi să asigure acest tip de suport, dar pentru scurt timp (Brandt, Haberkern, și Szydlik, 2009). Un studiu despre sănătate, îmbătrânire și pensionare (The Survey of Health, Ageing and Retirement – SHARE), realizat în anul 2005 pe o populație totală de 20,517 de oameni din peste 50 de țări europene, a aratăt că frecvența furnizării unui astfel de serviciu de către copii părinților lor este crescută în sudul Europei, iar prezența serviciilor formale este cea mai întâlnită în țările nordice (Brandt, Haberkern, și Szydlik, 2009). Vedem astfel că în situația în care există probleme financiare, sprijinul intergeneraţional reprezintă o bună alternativă la serviciile contra cost (Bianchi, Hotz, McGarry, și Seltzer, 2006). O interesantă relaţie pe care autorii citaţi au pus-o în lumină este cea dintre educaţia copiilor adulţi şi tendinţa acestora de a se implica într-un astfel de transfer intergeneraţional. S-a constatat că acei copii cu un înalt nivel educaţional şi care au suficiente mijloace financiare pentru a se întreţine sunt mai înclinaţi să îşi ajute părinţii (Brandt, Haberkern, și Szydlik, 2009). Dacă de data aceasta situaţia materială a părinţilor este una prosperă, apare efectul reciprocităţii prin faptul că existenţa unei moşteniri sau a unui trasnfer financiar din partea părinţilor către copiii lor adulţi îi determină pe aceştia din urmă să-şi răsplătească părinţii oferindu-le sprijin instrumental (Brandt, Haberkern, și Szydlik, 2009). Din punctul de vedere al structurii familiale, se observă o diferenţiere de gen în ideea în care femeile sunt implicate mai mult decât bărbați în acordare de sprijin personal (Brandt, Haberkern, și Szydlik, 2009).
Bibliografie:
Bawin- Legros, B. (2001). Families in Europe: A Private and Political Stake – Intimacy and Solidarity. Curent Sociology, 49 – 70.
Bawin- Legros, B., și Stassen, J. F. (2002). Intergenerational Solidarity: Betwen the Family and the State. Current Sociology, 243 – 262.
Bianchi,S.M.,Hotz,J.V.,McGarry,K.M.,șiSeltzer,J.A.(2006).IntergenerationalTies:AlternativeTheories,EmpiricalFindingsandTrends,andRemaining.CaliforniaCenterforPopulationResearchOn-LineWorkingPaperSeries, Los Angeles
Bianchi, S. M., Hotz, J. V., McGarry, K. M., și Seltzer, J. A. (2006). Intergenerational Ties: Alternative Theories, Empirical Findings and Trends, and Remaining. California Center for Population Research On-Line Working Paper Series , 54.
Brandt, M., Haberkern, K., și Szydlik, M. (2009). Intergenerational Help and Care in Europe. European Sociological Review , 25, 585-601.
Ferge, Zs. (1997). The Changed Welfare Paradigm – The Individualization of The Social. Social Policy and Administration, 20 – 44.
Jappens, M., și Bavel, J. V. (2012). Regional family norms and child care by grandparents in Europe. Demografic Research , 27, 85-120.
Larkin, E. (2007). Who is Needy and Who Should Give Care? Promoting Intergenerational Solidarity prezentat în cadrul UN Expert Group Meeting: Intergenerational Solidarity: Strengthening Economic and Social Ties. Sediul Națiunilor Unite, New York.
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International License.
